Lolele, o istorie a normalitatii

     Multe lucruri are aceasta lume sa ne spuna, mai ales in ceea ce priveste toleranta si bucuria aceea de a ne bucura impreuna de ceea ce ne ofera anumite traditii, sau anumite obiceiuri.  De mult timp asteptam acest eveniment, la care, in sfarsit am ajuns sa ajung. De fapt...daca stau sa ma gandesc mai bine, acest eveniment a venit la mine.  Despre ce este vorba?

    Exista in mijlocul lumii sasesti un obicei, ce seidentifica cu aceasta magnifica regiune, pe care, sasii au reusit sa o pastreze intr-o atmosfera de poveste. Este vorba despre Valea Hartibaciului, iar asa cum o sa vedeti, astazi vorbim despre celebrele lole agnitene.

            Ce sunt lolele???

     Istoria oficiala a acestei datine incepe undeva pe la 1689, cand, aceste lole sunt atestate ca aparatoare ale lazilor breslelor agnitene, care urmau sa ajunga la noii starosti ai fiecarei dintre ele. Insa istoria neoficiala a lolelor nu a fost inca deslusita. Se presupune ca sasii au adus din zonele lor natale anumite ritualui de sorginte pagana, undeva prin secolele XIII-XIV, dar nu exista date despre asta.  Cert este ca lolele, ca si regiunea Agnitei si a Vaii, in general, au intrat in legenda, si, in ciuda evenimentelor ce au perturbat mersul firesc al lucrurilor sasesti, au renascut precum niste pasari Phoenix, si continua sa reziste, si sa fie promovate si perpetuate mai departe printre agniteni, de la generatie, la generatie.

       Legenda vorbeste despre fiica unui blanar agnitean pe nume Ursula. Era vremeain care, aceste meleaguri erau calcate de diferite invazii, fie turcesti, sau tatare. Se spune ca, la momentul unei astfel de invazii, populatia a fost nevoita sa se ascunda intre zidurile ce inconjurau, la acel timp, biserica evanghelica a orasului. In ciuda faptului ca nimeni nu avea curajul sa se ridice impotriva cotropitorilor, se spune ca, Ursula s-a imbracat in niste blanuri ramase de la tatal ei si niste zdrente. Intr-un final, cand turcii aproape ca intrasera in cetate, Ursula, in imbracamintea ei zdreturoasa, i-a speriat atat de tare incat, au renuntat la cucerireaa cetatii si au parasit orasul.
De atunci, se crede ca, in amintirea legendarei eroine a Agnitei, sasii au decis sa apere, in mod simbolic, imbracati asemeni fetei, fiecare breasla a orasului. 
        Pana in 1872, cand breslele se desfiinteaza definitiv, fiecare dintre ele avea lolele sale, si aparau lada breslei respectiva, si inmanarea lazii catre noua capetenie. Agnita, astazi, singura localitate din zona Hartibaciului care este oras, in trecut, avea suficienta putere economica incat sa detina bresle: croitori, pantofari, curelari, dogari, olari, blanari, fierari. 
         Revenind la desfiintare, dupa aceasta data, oamenii vremii hotarasc ca aceasta traditie sa se transforme intr-o sarbatoare si sa reuneasca toate breslele localitatii. Astfel, apare ceea ce cunoastem azi drept Parada Lolelor, sau Fuga Lolelor. Pana in 1911, sarbatoarea rezista fara probleme. Apoi, de abia dupa Marele Razboi este reluata si mentinuta pana in preajma Celui de-al Doilea, cand incepe o perioada grea pentru sasi. Mai ales odata cu intrarea pe teritoriul Romaniei a sovieticilor si inceperea perioadei deportarilor, cand, pe motiv ca ar fi colaborat cu hitleristii, fara sa se tina seama ca nu toti aveau legaturi cu asta, societicii incep depopulari masive.

       Sa fi fost asta moartea lolelor. Si totusi nu!  Chiar daca o parte dintre sasi pleaca si duc cu ei obiceiul in Germania, la noi, sarbatoarea mai rezista pana in 1969, cand dispareaproape pentru totdeauna.


      Si totusi, o speranta...

    Speranta apare in 2007, cand la initiativa unor oameni cu simt traditional, vechea traditie saseasca este reluata si dusa mai departe, in fiecare an, la inceputul lunii februarie, sau sfarsitul lui ianuarie. Depinde de calendar.

    Si... pana la urma, ce sunt lolele?

   Eu as spune ca sunt niste paznici ai bunatatii, niste luptatori impotriva raului si a iernii grele.

        Sarbatoarea pocniturilor de bici, la Sibiu

       Este o dimineata geroasa. Atat de geroasa incat soarele abia reuseste sa incalzeasca zona si orasul amortit dupa inca o noapte cu temperaturi joase.

Chiar si asa, soseste la Sibiu un autocar cu oameni dornici de distractie si de impartasire a valorilor lor cu sibienii. Da, sunt aceioameni care, acum 10 ani, au reinviat traditie lolelor.

      

   Dintre zidurile vechiului Hermannstadt, apar sute de oameni costumati, in amintirea Ursulei, cu haine ce reprezinta niste zdrente si cu masti, care mai de care mai diverse. Primii sunt biciuitorii, adica cei care, cu multa sete, pocnesc din bicele lor lungi spre a alunga iarna si spiritele rele care misuna pe la colturi. De altfel, ei sunt cei care deschid parada. Apoi, urmeaza lolele ce insotesc breslele cu atributiile lor. Ele aveau rolul, in trecut, sa insoteasca in siguranta lazile. Astazi, folosesc asta pentru spectacol.

       In traseul lor, au loc cateva opriri prin care, breslele insotite, prezina momente de spectacol, in ritm de muzica saseasca. In ziua de azi, breslele care compun alaiul sunt blanarii, croitorii, dogarii si curelarii.

Apoi, alaiul din nou se porneste iar piata Sibiului este "asediata" de lole acompaniate de sunetele bicelor si de fanfara.  

   Prin urmare, lolele au adus marea sarbatoare a Agnitei, in Marele Oras al regiunii, pentru ca, odata cu ele, si noi sa ne bucuram de venirea unor vremurimai bune si mai calde.

   Asa cum ati vazut, articolul l-am numit "Lolele, o istorie a normalitatii". 

Nu intamplator am facut-o. Azi, am simtit ca traiesc intr-o lume normala, in care oamenii, indiferent de etnie, se intalnesc si sabatoresc. Azi, a fost acea atmosfera speciala, o stare ce destul de rar o intalnesti alaturi de atat de multa lume in jurul tau. O zi in care Sibiul a fost mai colorat.

Fiti veseli! Merita!!

   Simplu, si atat...

  Servus dragii mei prieteni calatori, indiferent in ce loc va aflati!

 De obicei, acest blog spune povestile unor locuri si aleoamenilor care le-au influentat.

Insa, de data asta, Kiwi's Tales ne vorbeste despre ceva la care fiecare dintre noi aer trebui sa reflecteze. In acelasi timp, tema discutiei noastre ii destul ambigua, si veti intelege mai tarziu de ce...
De ce o sa va vorbesc de simplitate... pentru ca despre ea este vorba???
O persoana foarte draga mie m-a facut sa inteleg ceva mai bine de ce este importanta simplitatea si de ce avem nevoie de ea.

De fapt, ce este cu acest cuvant... "simplu"?

"Simplu" este o traire, pana la urma. 
Atunci cand ne nastem, de exemplu, si pana la o anumita varsta, vedem mult mai bine lucrurile obisnuite, si culmea, ne plac al naibii de mult. Apoi, pe masura ce crestem, ne dam seama ca nu e de ajuns. Ne trebuie din ce in ce mai mult, si mai complex.
De ce???
Este o intrebare destul de complicata, dar care, totusi, are un raspuns. Cred ca, lumea in care traim ne face sa ne dorim mai mult si complicat. Vedeti voi, societatea umana nu este perfecta... astfel ca ne lovim de tot felul de situatii diferite, tot felul de oameni atat de diferiti si complexi??? 
Neah... Oamenii is la fel de simpli, daca stam putin sa reflectam mai bine. Crad ca ne-am lovit cu totii de situatii in care ni s-a aratat la un moment dat partea slaba a unui om. De fapt, simplitatea umana sta aici, iar ceea ce cred altii ca e slab, este o chestie foarte puternica pentru tine. 
Vorbeam despre ambiuitatea simplului.
Ei bine, fiecare are o conceptie proprie asupra simplitatii. Nu stiu... unii o vad prin infatisare, altii prin imbracaminte, etc.
Dupa mine, simplitatea nu consta in stilul de muzica, in normalitatea vietii cotideiene, in imbracaminte si alte lucruri de gen. Simplul este un rod al gandirii noastre. Cu alte cuvinte, constiinta ne dicteaza cum sa fim ca persoane.
Uite, imaginati-va ca lumea asta o sa dispara, la un moment dat... poate un cataclism, sau... altceva... Sigur, nu imi doresc asta, dar doar imaginati-va.
Cred ca astfel veti ajunge la concluzia ca nu va mai ganditi in astfel de momente la ce ati strans ca furnicutele, intr-o viata de om, ci va ganditi doar sa va fie bine, sa aveti un adapost. Estevorba despre adaptare aici. Si da, daca ar fi cazul, adaptarea ar fi un aliat puternic al simplitatii.

Dar, hai sa lasam asta...

Lucian Blaga spunea foarte frumos ca, "vesnicia s-a nascut la sat"... Si da! Ii cat se poate de adevarat. 
Chiar daca, oamenii astia s-or adaptat la vremurile noi, viata lor este foarte simpla. Aproape ca nu ne vine sa credem cat de simpla ii viata lor. 
Multa lume care i-a descoperit prin felul lor de a fi, de a gandi, spune asta si chiar ramane socata: "What??? Cum de oamenii astia nu se complica cu atatea lucruri, si noi da???"  Foarte buna intrebare, mai ales ca traim intr-o societate cu dreptul de alegere. Consider ca, intai ar trebui sa ne gandim foarte bine ce vrem de la viata si sa vedem tot ceea ce ne inconjoara ca pe niste instrumente, nu ca pe niste rezultate ale statutului nostru.
In societatea umana este, inca, o problema acest lucru. Nu stiu daca este neaparat vorba despre materialismul nostru, insa ne place tare mult sa ne laudam cu numarul lucrurilor pe care le avem, chiar daca sunt inutile.

Fiecare, are propria concluzie in ceea ce priveste simplitatea!!!

Nu uitati ca, nimic nu e vesnic... poate doar sufletul nostru, cu simplitatea lui cu tot!!!

  O bucatica de Busteni!-In fiecare loc exista o poveste

  Servus tuturor, voi calatori, indiferent in ce loc v-ati afla! Iata ca am terminat si cu 2015, un an plin de realizari, plin de plimbareli, prin diferite locuri din Romania, din Sibiu, in special. 
   Sper ca si 2016 sa fie la fel de plimbaret ca si anul anterior, si sa reusim impreuna sa gasim adevarata frumusete a locurilor in care ne-am nascut, sau am crescut.

   Prima plimbare din noul an ne gaseste la Busteni! In... acel loc plin de munti, acea punte de trecere dintre Muntenia si Ardeal. Am mai fost aici, atunci cand v-am povestit despre Crucea Eroilor de pe Caraiman.
Ei bine, pentru astazi, am hotarat sa coboram in oras si sa incercam sa descoperim ceea ce mai exista din oraselul de munte de alta data. 
   Intr-unul dintre capetele orasului, aproape de iesirea spre Azuga si Brasov, si inconjurata astazi de blocuri, asteapta cuminte spre o soarta mult mai buna o frumoasa cladire ce, parca precum o cetate, iti impune respect prin aspectul ei.


Scriitorul Ioan Slavici si afacerea de la Busteni


  Povestea noastra de azi se invarte in jurul fostului Hotel Palace din statiune, cladire contemporana cu mai cunoscutul Hotel Palace din Sinaia. Insa, pentru a intelege mai bine inceputurile cladirii, trebuie sa intelegem mai bine inceputurile locului pe care a fost construit.
  Va spuneam ca, el se afla situat aproape de iesirea din localitate, unde, in trecut, se pare ca existau niste izvoare cu apa minerala. Ceea ce m-a surprins si pe mine, si ceea ce, probabil, cei mai multi dintre voi nu stiu, este prezenta lui Ioan Slavici la Busteni! Wow!!!

Ce cauta scriitorul ardelean in Busteni???

  Ei bine, toata povestea incepe prin 1903 cand descoperind acest loc, Slavici se asociaza intr-o afacere cu un anume Roman Ciorogariu. Ideea celor doi era sa infiinteze un stabiliment pentru cei care veneau la bai minerale. 
  Asta se va si intampla si se pare ca, pentru ceva ani, afacerea va avea succes, in ciuda faptului ca cei mai multi dintre oamenii celebri ai vremii preferau Sinaia, ca destinatie de vacanta, Sinaia fiind si locas al familiei regale a Romaniei. Revinind la cei doi, acestora li se intipareste in minte ideea infiintarii unui hotel, care sa includa aceste bai, pentru a avea clienti mai multi.

  Din pacate, pentru Slavici, afacerea se incheie prin 1907, din cauza faptului ca avea ceva probleme cu autoritatile austro-ungare, data fiind originea sa, plus niste datorii ce le avea la Ciorogariu, legat de stabiliment. Scriitorul se retrage, neputand sa-si vada proiectul implinit, acel hotel la care visa.
Din fericire, Roman Ciorogariu nu renunta la idee si doi ani mai tarziu, in 1909, apeleaza la Paul Smarandescu, un tanar arhitect si necunoscut-pe atunci- dar care avea sa fie unul dintre marii arhitecti ai Romaniei interbelice. 
  Asadar, in acest an, incepe gloria frumoasei cladiri din Busteni.

Acesta avea sa fie inaugurat in 1912. Insa, aceasta perioada de glorie nu avea sa dureze foarte mult. Intr-adevar, in perioada interbelica Hotelul Palace era unul dintre cele mai frecventate locuri de cazare din zona, acesta fiind unul dintre spatiile care reusesc sa duca Busteniul spre prosperitate si spre o dezvoltare rapida, alaturi de Fabrica de Hartie si de numeroasele vile ce existau in localitate, la vremea respectiva.
   
  Din pacate, pe la finele anilor '30, atunci cand se auzea si in Romania despre ceea ce se intampla in Europa, peste impresionanta constructie se asterne un con de umbra, iar la inceputul anilor 1940, acesta isi inceteaza definitiv activitatea.

  In 1942-1943, hotelul este preluat cu forta de catre autoritatile maresalului Ion Antonescu si transformat in spital pentru inaltii ofiteri raniti in razboi. Dupa 1948, cand Steaua Rosie avea sa se reverese si peste Romania, Hotel Palace este nationalizat si trecut in proprietatea Ministerului de Interne.     Autoritatile comuniste aveau, initial, ideea infiintarii unui sanatoriu pentru cei cu boli pulmonare, acolo. Insa, ajungandu-se la concluzia ca cladirea era in oras si ar fi afectat sanatatea celorlalti, astfel sediul sanatoriului fiind mutat la Castelul Cantacuzino(a carei poveste o veti afla mai tarziu).
  In acest fel, fostul hotel si casino, ajunge sa fie casa de copii, iar denumire ii este schimbata in Caminul de Copii "9 Mai"-pentru ca ziua de 9 mai era considerata Ziua Victoriei. Aceasta functie o va avea pana prin anii 2000.

   Ce se intampla dupa in perioada recenta???


  Dupa ce este desfiintata institutia, cladirea isi schimba din nou stapanul, din nefericire, un stapan care nu prea isi aminteste ca aici exista o istorie veche si importanta! :( 
  Astazi, fostul Hotel Palace, sau Caminul "9 Mai", asa cum il stim noi, localnicii, risca sa ajunga o ruina daca actualul proprietar, Primaria Busteni(de fapt, primarul orasului...) nu intervine spre a duce povestea ei mai departe! 
Existau, la un moment dat, niste zvonuri ca s-ar putea reinfiinta candva, fostul casino. Insa, totul a ramas doar un zvon!!!

  Marea cladire cu aspect de cula din mijlocul orasului, isi asteapta neinduratoarea disparitie, sau... cine stie... poate ca, va exista cineva care, isi va aminti ca la Busteni a existat candva un mare hotel si, totodata, o prima cladire din tara asta ce contine grinzi de beton!!!

Calatorie minunata, oriunde ati merge!!! ;)

   La multi, multi ani, Romania mea!!!

  

Servus, Romania, voi... calatori, indiferent unde va aflati!

Stiu... Sunt momente in care, ne vine sa plecam de aici, sa uitam de acest spatiu. Insa, sunt momente in care ne mandrim cu tot ce avem aici, cu tot ce ne ofera acest sfant pamant, cu tot ce ne ofera mai frumos oamenii de aici: prieteni, vecini, parinti, bunici.
Romanii, de-a lungul timpului, au indurat multe. Multe invazii ale turcilor care, s-au lovit de un Stefan cel Mare, Mircea mcel Batran, Mihai Viteazul, si multi altii... oameni care, au inteles ca fara rezistenta, neamul asta fain va pieri, intr-un final. 
Ardealul! Da... Ardealul nostru ce a reusit sa reziste prin credinta, prin cultura si, in final, prin pace. O pace ce nu o poate sterge nimeni din ochii lor, firi blande si omenoase. I-au primit npe toti la masa, indiferent de neam, sau confesiune.
La fel de omenosi, fratii lor moldoveni, bucovineni si munteni. Si-au pastrat co credinta nemarginita in Dumnezeu, in ideea ca vor reusi sa depaseasca toate obstacolele de ordin istoric, sau... hai sa-i spunem miselesc.

Astazi, la 26 de ani de la Revolutie, Romania reinvie, si merge spre alta era. 
Speranta, ca de acum incolo va fi mai bine, moare intotdeauna ultima!!!

LA MULTI ANI, OAMENI FAINI!

LA MULTI ANI, ROMANIA MEA!!!

   

     Jina, povestea unei minuni renascute

  

     Salutare tuturor, voi prieteni intru calatorie, saseasca sau nu, indiferent de locul in care va aflati!

   La un moment dat, iti dai seama ca ai o credinta, ca ai un Dumnezeu, ca ai un patrimoniu fenomenal, in acest sens. Prin urmare, curiozitatea, sau... nu stiu... poate ceva mai mult, te impinge sa-ti asculti inima si gandul si sa te indrepti spre anumite locuri, locuri care te umplu de dorinta de cunoastere, de mister, de datoria sfanta de a-ti afla originea.

   Un astfel de loc este Jina, o micuta, dar foarte importanta localitate din judetul Sibiu, mai exact din Marginimea Sibiului. Este un loc fermecator, daca iti dai seama de adevarata sa valoare, daca indraznesti, pur si simplu, sa faci cunostinta cu oamenii locului, in ale caror curti poti intra fara nicio grija, si asta... pentru ca ele iti vor fi mereu deschise.

Cu impresia asta am ramas dupa ce am ajuns aici, si am inceput sa hoinaresc pe micile sale stradute, astazi asfaltate.

Dar, nu vom vorbi azi despre acest sat, ci la momentul potrivit.

    

   Vedeti voi, dragii mei, exista lucruri care ni se arata si tot atunci ni se si dezvaluie, insa exista lucruri care ni se arata, dar poate ca... ele au o putere supranaturala de a ne evita si a ni se dezvalui la momentul potrivit. Unul dintre aceste lucruri este Biserica "Buna Vestire" din centrul Jinei, o cladire ce a gazduit atat de multa lume si atat de multe generatii, incat li s-a pierdut numarul.

   Care este povestea bisericutei noastre???

  Ca orice poveste, si cea de la marginea Sibiului incepe cu cea a inaintasilor nostri, ce au rezistat atatea sute de ani sub alte stapaniri, cum ar fi Regatul Ungariei si Imperiul Habsburgic, cu siguranta, cel mai aprig dusman al altor confesiuni decat cea catolica, cu precadere, cea ortodoxa in cazul de fata.

Dar, in rezistenta lor, romanii au stiut intotdeauna sa sfideze legile facute de altii pe pamantul lor strabun, si au luptat, atat cu arma in mana, cat si prin construirea de lacasuri de cult, sau infiintarea de mici lacasuri de invatatura in limba lor, la fel de veche precum ei insisi, aici, in Ardeal.

  Revenind la Jina, se pare ca inainte de biserica actuala, a existat o bisericuta de lemn. Se pare ca aceasta biserica, este tocmai Biserica de Lemn din Poiana Sibiului, care a fost vanduta de jinari, cand acestia si-au construit noul lacas. Informatiile le am de la preotul paroh al bisericii, parintele Pavel Oltean.

Ca o paranteza, as adauga ca, Biserica din Poiana a fost construita in 1766, la Jina(se pare) din lemn.Trebuie spus ca, la vremea respectiva, in care stapani erau habsburgii, romanii ortodocsi nu aveau dreptul sa-si construiasca biserici de zid. Doar cei care trecusera la noua confesiune infiintata chiar de ei, in 1698, adica la greco-catolicism, aveau ceva mai multe libertati.

De abia, odata cu domnia lui Iosif II, supranumit "Imparatul cel Bun", lucrurile se mai schimba, sau... cel putin, se incearca o schimbare. Astfel ca, pe la 1786-1787, Iosif da un edict prin care romanii primesc drept de constructie a bisericilor din zid. Asa se contureaza si ideea construirii unei alte biserici, de data aceasta de zid, la Jina.

  In 1795, vechea biserica de lemn este demontata si vanduta localnicilor din Poiana Sibiului, asa cum am amintit mai sus.

In acelasi an incepe constructia actualei biserici ce, cocotata pe un deal si inconjurata de o incinta, este parca pregatita de un lung asediu ce nu se mai termina, precum un pacat al omului ce-l urmareste pe acesta toata viata.

  De la parintele Oltean nu am aflat ce se intampla cu biserica in timpul Marelui Razboi din 1916-1918, insa, am aflat alte informatii destul de pretioase.

  Dupa cum am mentionat mai sus, constructia micutei biserici incepe in 1795 si se termina in 1801. Se pare ca, la construirea acestei biserici au contribuit si cei din Regimentul I Graniceri de la Orlat, despre care vom vorbi altadata.

Foarte important de mentionat este faptul ca, Jina, fiind localitate granicereasca, localnicii nu aveau dreptul la credinta ortodoxa. Probabil ca, austriecii se temeau de posibile legaturi ale oamenilor cu Tara Romaneasca, cu care, oricum oamenii locului aveau o legatura de sute de ani, prin practicarea transhumantei, Jina fiind una din localitatile marginene cu traditie in ciobanit.

Revenind la regiment, acestia au donat doua clopote, unul datat 1796, ce si astazi bat "Pentru cei ce or luptat/Pentru ast meleag furat." De la parinte am descoperit ca unul dintre ele este fisurat si nu mai este utilizabil la ora actuala. Insa, ajutorul, intamplator, sau nu, a venit de la sasii din Garbova(Alba) care, dupa ce au decis sa-si paraseasca locul natal, din cauza problemelor... eu le-as spune de mentalitate mai putin favorabila fata de ei, sasii, ce atatea au facut pentru Ardeal si Sibiu, au vandut clopotul bisericii lor celor din Jina. "Avem un clopot de 900 de kg, primit  de la sasii din Garbova!" exclama cu mandrie batranul preot ce incearca de ani de zile sa pastreze aceasta cladire asa cum este ea. Sigur, unii ar spune: "Sasii au facut o simpla afacere." Insa, pentru mine, gestul asta inseamna acel lucru numit "TOLERANTA",un cuvant pe care, din nefericire, noi il cam uitam in niste momente foarte importante. :(
  Sincer, nu am inteles niciodata acest lucru,dar, desigur, este alta discutie.
Revenind la biserica noastra cea alba, situatia ei actuala nu este prea roz, din pacate. Imi povestea parintele ca, aceasta biserica risca sa nu mai fie, daca nu se faceau niste interventii urgente. Si aici se intra putin in domeniul conservarii si al restaurarii.
  
  Ce se intampla la Jina???

Probabil pentru ca, satul nu era foarte bogat la vremea in care a aparut cladirea ecleziastica, mesterii care au cladit-o, au folosit ca liant argila, in loc de var care, este ceva mai rezistent. Din aceasta cauza, mica biserica a inceput sa aiba probleme, astfel ca, dupa cum spunea pr. Pavel Oltean, inca de prin 1913 se punea problema construirii unei noi biserici, ceva mai rezistente si mai mari. Acest lucru se va intampla prin 1937, cand jinarii il roaga pe Majestatea Sa regele Carol II sa le faca o biserica.

Insa, in ciuda noilor schimbari, batrana biserica a "Bunei Vestiri" a continuat sa sfideze legile indeferentei si a rezistat, precum un ostean ranit in lupta, ce se intoarce victorios. Dar, vedeti voi, asa cum noi ajungem la probleme la varste inaintate, tot asa aceasta cladire a inceput, incetul-cu-incetul, sa aiba probleme din ce in ce mai mari.

"Nu stiu cat va mai rezista... :("

Asta imi spunea cu mare regret, dar cu mare dragoste fata de valoare, omul nostru ce de preste 40 de ani isi calauzeste "turma" spre valorile morale cele mai importante, pe care le poate avea un om in viata lui.
Ei bine, omul asta se lupta sa pastreze cladirea asta minunata asa cum e ea. Inainte de revolutie, a inceput un proces de restaurare destul de masiva asupra cladirii, cand s-a intervenit asupra zidurilor, prin ancorare, pentru ca altfel risca sa se prabuseasca, prin construirea unor contraforti de piatra, ce inainte nu existau, si interventii la temelie. De asemenea, la piuctura s-a intervenit de mai multe ori, din cauza degradarilor, atat naturale, cat si provocate de niste restaurari necorespunzatoare.

Si turnul a suferit o ancorare fata de corpul bisericii. Mai mult decat atat, jugul clopotului cel mare a fost modificat pentru a fi mai usoara manevrarea lui. Mi s-a spus ca, inainte de asta, turnul a avut de suferit, din cauza trepidatilor mult prea mari, provocate de sunetul clopotului.

"Statul si Mitropolia nu ne-au ajutat!"

Din pacate, cei care ar trebui sa aiba grija de patrimoniul lor, prefera sa stea de o parte, fara sa faca nimic pentru el.
Parintele Pavel are un regret, acela ca statul nu l-a ajutat in demersul sau. Nici Mitropolia Ardealului nu a miscat un deget, se pare, dupa spusele dansului.
"Tot ce s-a facut aici, am facut din banii nostri, si cu ajutorul unui fost ministru al Culturii pe care il cunosteam! Trebuie sa ai pile!" Si da, din pacate, trebuie sa mergi,in continuare, ca o sluga, cu peschesul corespunzator pentru a putea fi ajutat. 
Momentan, minunea de la Jina s-a infaptuit, si biserica este in regula, chiar daca mai sunt multe de facut la ea.

Jina, povestea unei minuni renascute! O minune de cladire ce se incapataneaza sa ne arate ca, avem datoria sfanta de a ne apara mostenirea si credinta strabunilor, cu orice pret!

IUBITI-VA TARA SI LOCURILE NATALE, ASA CUM NU O FACE ALTCINEVA!!! :) ;)

  O calatorie prin Romania frumoasa!-Cazanele Dunarii  (partea II)

   Servus, prieteni intru calatorie, indiferent unde va aflati! Imi cer scuze pentru mica pauza pe care am facut-o, dar am fost putin pe la Sibiu, pe care l-am gasit in haine medievale. Dar despre asta vom vorbi in alta zi. 
   Astazi, ne continuam turul prin tara si vom vedea cateva lucruri legate de Cazanele Dunarii si, vom merge spre nord, la Castelul Corvinilor, asa cum v-am promis data trecuta.
Asadar, hai in vacanta!!!

   Va spuneam, data trecuta ca, am ajuns spre seara intre soldatii de piatra care, apara cu strasnicie apa Dunarii si pe locuitorii care traiesc pe malurile sale, atat de parte romaneasca, cat si sarbeasca.
  In drumul nostru spre un loc de odihna, intr-un golf aflat intre Orsova si Dubova, sta si... nu suspina, asa cum spune poezia "Muma lui Stefan cel Mare" :))),ci, mai degraba asteapta sa fie descoperit, chipul ultimului rege dac, Decebal. Parca ar fi acolo de cand stramosii mei, si ai nostri erau stapani pe aceste meleaguri.
Insa, chipul lui Decebal nu este atat de vechi, pe cat pare. Proiectul acestui gigant ii apartine lui Iosif Constantin Dragan, un om de afaceri roman si istoric, se pare, care a finantat lucrarea. Sculptura a inceput sa ia avant prin 1994, si s-a facut cu ajutorul unor alpinisti. Astazi, este realizat in proportie de 60-70%, din cauza lipsei fondurilor, din cate am aflat. Este o sculptura cu dimensiuni impresionante, inaltimea sa fiind de 55 m, iar latimea de 25 m.

  Un alt obiectiv, aflat in apropiere de chip, dar de partea cealalta a podului peste golf(spre Dubova) este Manastirea Mraconia, sau Mracunea, cum era cunoscuta in alte vremuri. Am mai vorbit despre ea putin, intr-o postare de a mea de pe Faebook. 
Manastirea Mraconia apare in peisajul dunarean prin sec. XV, dar, este distrusa de mai multe ori, apoi, inundata de apele Dunarii, atunci cand se construieste barajul Portile de Fier I. 
Povestea manastirii actuale incepe prin 1993 cand, la initiativa mai marilor bisericii de la acea vreme, iau decizia construirii unei noi manastiri pe malul noului lac format de bararea Dunarii. Astfel, se construieste actualul ansamblu, construit pe un fost punct de observatie si supraveghere a ambarcatiunilor care treceau pe Dunare. Dar, ce este cu acest punct de observatie de langa Dubova???
Ei bine, inainte de construirea complexului Hidro-energetic Portile de Fier, nivelul fluviului de afla cu aproximativ 30 m mai jos fata de nivelul actual. Astfel ca, in dreptul actualei manastiri nu puteau trece doua nave in acelasi timp, punctul de observatie fiind menit sa dirijeze navele pe acel sector. Odata cu cresterea nivelului apei, punctul Dubova este dezafectat si inlocuit, in ultimii ani, aceasta veche, si noua-in acelasi timp-manastire.

  Dar, parca totul este altfel de la nivelul apei, nu???

  Cateva cuvinte despre cazane, si apoi alte imagini foarte fainde de acolo:
  Asadar, ceea ce numim noi Cazanele Dunarii, sunt de fapt niste chei prin care fluviul isi croieste drum spre Sulina, Chilia si Sf. Gheorghe. Aceasta forma de relief exista atat pe partea noastra, cat si pe partea sarba.

Acum, bine-bine, dar de unde vine numele de cazane???
Ei bine, numele acestei portiuni de defileu provine de la faptul apele Dunarii se loveau de stanci, asta inainte de construirea barajului. Lovindu-se, apele dadeau un aspect de fierbere si, de aici denumirea pe care o cunoastem si astazi. Ele sunt impartite in doua parti: Cazanele Mici(prima parte) si Cazanele Mari(partea a doua). Tot inainte de construirea barajului, drumul din partea Romaniei mergea si pe langa Cazanele Mari. Din pacate, dupa baraj, cand Dunarea a crescut, drumul de pe langa stanci este scufundat.

Ulterior, drumul este construit ceva mai sus, insa nu se mai continua si in Cazanele Mari, ele ramanand practicabile doar cu barca.








 Si, uite asa, a venit vremea sa ne plimbam si cu barca. La plimbarile cu barca, e bine de stiut ca cei care fac aceste plimbari, fac si ghidaj turistic. In acest fel, voi puteti afla multe informatii despre aceasta zona minunata. Traseul porneste de la Chipul lui Decebal, despre care am vorbit mai devreme, se continua cu Mraconia, Cazanele Mari, Cazanele Mici, Grota Vetereani si Pestera Ponicova.

   Ca si subteran, avem la dispozitie doua pesteri, respectiv Grota Veterani si Pestera Ponicova. 
   Grota Veterani este o mica pestera aflata pe malul Dunarii. Aceasta a fost folosita de-a lungul timpului de diferite populatii: daci, romani, si in cele din urma, austrieci, care din sec. XVIII si pana la prabusirea Imperiului Austro-Ungar, au detinut aceste tinuturi banatene. Povestea pesterii ne-a fost spusa de unul dintre rangerii Parcului Natural Portile de Fier, si o s-o impartasesc si eu cu voi. 
Povestea ei incepe in vremea dacilor, cand ea era folosita pentru a aduce ofrande zeilor si, mai ales, lui Zalmoxe. Apoi, cand romanii ajung aici, acestia infiinteaza o garnizona fortificata la gura grotei, garnizoana de aparare a frontierei. Traditia cu fortificatia nu se opreste aici, si ajunge pana in vremea Habsburgilor, cand, la randul lor iau decizia infiintarii unei garnizone fortificate de frontiera. Se pare ca unul dintre cei care au avut initiativa asta, a fost un general de origine italiana, pe nume Francisc Veterani. De fapt, de la acest om provine si numele grotei.

 Cel mai interesant lucru din pestera, este o fereastra prin care, in fiecare dimineata, in jurul orei 10, lumineaza toata pestera. In trecut, undeva in fundul grotei se afla camera generalului, tocmai ca, in acea camera sa intre lumina care trece de fereastra pesterii.

Si mai interesant, aceasta fereastra avea dublu rol: acea parte cu lumina, si era folosita pe post de orificiu de aparare a garnizoanei, austricii avand acolo amplasat un tun. Cum ajungeau acolo sus??? Pestera dispune de un mic drum ce s-a format prin depuneri ale mineralelor. Asa ajungeau, oamenii nostri acolo. Dupa ce o parte a acestei formatiuni s-a prabusit, ei au construit alt drum din lemn.
Astazi, pestera face parte din Parcul Natural Portile de Fier, si este vizitabila.

Cam asta este povestea noastra din Cazane. Sper din tot sufletul sa ajungeti aici, pentru ca, nu-i asa, Romania noastra este unica. Iubiti-va tara, asa cum nu o face altcineva, cu bunele si relele ei!!!
Ne vedem la Hunedoara, paaa!!! :*