Destinul unui simbol

-Catedrala Mitropolitana Timisoara

       Sunt momente uneori, in care stau si ma intreb daca stim ce reprezinta lumea in care traim, cu bune, cu rele, cu familii, cu prieteni... Locuri pline de simboluri si de constructii ce ajung sa ne reprezinte, indiferent de arhitectura, de autor si de epoca.

     Postarea de azi nu trebuia sa fie trista, ci trebuia sa arate maretia unei constructii extrem de frumoase si cu o simbolica aparte pentru acele locuri. 

Poate ca, tristetea face si ea parte din aceste simboluri, care nu pot fi negate.

    In momente ce nu tin cont de timp si de lucruri fericite, astazi vorbim despre frumoasa ctitorie a Regelui Mihai I de la Timisoara, si anume, Catedrala Mitropolitana.

    In conditiile in care, in Timisoara secolului XIX, traia si o populatie de confesiune ortodoxa, formata din romani si sarbi, acestia imparteau aceeasi biserica drept catedrala ortodoxa, ceea ce ii reprezenta ca credinta.  Este vorba despre Catedrala Episcopala Sarba, construita pe la jumatatea secolului XVIII in plin centru al orasului, atunci inconjurat de ziduri puternice, si conceput ca planimetrie de la zero de autoritatile Imperiului Habsburgic dupa ce, cetatea fusese cucerita in 1716 in defavoarea Imperiului Otoman, ce o detinea din 1552.

Frumoasa catedrala sarba fusese construita undeva intre anii 1745-1748, in actuala Piata a Unirii, la vremea respectiva fiind cunoscuta ca Piata Domului, datorita Domului Romano-Catolic,  aflat pe partea opusa a careului, fata de biserica sarbeasca.

Romanii si sarbii vor impartii aceasta faina biserica pana in 1865, cand cele doua entitati ortodoxe se separa, romanii trecand sub jurisdictia Episcopiei Ortodoxe din Arad.

    

   Dupa acest moment, populatia din Timisoara, cei din zona cetatii mai bine spus, sunt nevoiti sa isi caute un alt lacas de cult. Asa vor ajunge sa mearga la slujbe la o biserica aflata undeva pe malul Begai: Biserica Sf. Ilie  din Fabric.

Biserica fusese initial construita undeva pe la inceputul secolului XIX, apoi, dupa o regularizare a canalului Bega, biserica este reconstruita prin 1913. Cu timpul, populatia romaneasca incepe si ea sa se afirme, iar dupa Marea Unire, se pune problema construirii unei noi biserici in noul-format cartier Cetate, cartier format dupa demolarea zidurilor fortificatiei, si a crearii a ceea ce cunoastem astazi ca fiind Piata Operei, si a frumoaselor cladiri realizate de marele arhitect Szekely Laszlo.

Abia in perioada interbelica, cei din Cetate vor avea o noua biserica, la inceput in zona 700, construita undeva prin anii '25-'26, urmand ca in anii '30 sa se puna problema construirii unui lacas mult mai mare.

Pentru asta, a fost ales terenul ocupat astazi de Parcul Catedralei, prin care, inaintea Marelui Razboi trecea calea ferata ce facea legatura intre Timisoara si Bazias.

In anii '30, autoritatile bisericesti de la Arad decid sa inceapa demersurile pentru constructia noii biserici, ce va deveni, in final, catedrala.  Prin urmare, se face un concurs pentru aspectul cladirii in care sunt propuse mai multe proiecte a diferiti arhitecti. In final, este ales proiectul arhiectului bucurestean Ioan Traianescu, cel care a avut un plan destul de indraznet pentru vremea respectiva, de a combina stilurile folosite in diferitele provincii ale Romaniei Mari intr-un tot unitar. Se cunoaste faptul ca Traianescu, care era si profesor la Academia de Arhitectura din Bucuresti, construise niste biserici ce aveau sa fie model pentru marea sa catedrala, ele fiind cunoscute ca surori a bisericii banatene.

   Asadar, in 1936 incep constructiile cladirii. Pentru ca terenul era mlastinos,  era nevoie ca masiva constructie sa nu se scufunde, asa ca solutia consta in a construi peste o fundatie formata din aproape 1.300 de piloni din beton. 

Ca si astazi, cand avem o problema cu Catedrala Mantuirii Neamului, si la vremea respectiva existau diferite pareri cu privire la noua constructie. Multi o contestau pentru ca nu era o prioritate a orasului.

Cu toate acestea, lucrarile au continuat, in ciuda problemelor cu care se confrunta tara, avand in vedere ca Regele Carol II incepuse sa aiba niste viziuni foarte radicale in ceea ce priveste conducerea unui stat.
In 1944, cand trupele germane incep sa se retraga, orasul Timisoara trece ptin niste momente extrem de grele. In zilele de 30 si 31 octombrie 1944, orasul este puternic bombardat fiind avariate numeroase cladiri. Printre acestea, cea mai afectata a fost vechea gara din Iosefin, aici fiind necesare reconstructii, ce nu erau tocmai exacte cu aspectul initial al cladirii. In anii '70,  este reconstruita cu totul, nemaiavand nimic de a face cu vechea gara, din nefericire. :(

Revenind la catedrala noastra, nici ea nu este tocmai ferita de bombardamente. Asupra ei si a terenului sunt lansate 6 bombe, dintre care doar 1 explodeaza aducand mici avarii fatadei, ce vor fi remediate ulterior.

  Inaugurarea va avea loc doi ani mai tarziu, in prezenta Majestatii Sale Regele Mihai I, a altor membri oficiali si a prim-ministrului Petru Groza.
Mihai I, care in anii '30 era print mostenitor si Mare Voievod de Alba-Iulia, adica pe timpul constructiei catedralei, este considerat a fi ctitor al bisericii, impreuna cu Vasile Lazarescu, cel care va deveni primul mitropolit al Banatului in 1947. 

Din anumite surse, am aflat ca tablourile celor doi ctitori nu au avut o istorie prea fericita, ele fiind acoperite cu scene bisericesti, comunistii nevrand sa mai auda de Mihai I, pe care il exileaza la 30  decembrie 1947. Din pacate, nu am gasit imagini cu cele doua tablouri acoperite, si nu va pot oferi detalii.

Asadar, Regele Mihai - care tocmai a trecut la cele vesnice - este unul dintre simbolurile care caracterizeaza aceasta catedrala, devenita, la randul ei, simbol al Timisoarei.

Destinul acestui monument nu a fost foarte roz nici ulterior, fiind martor al unuia dintre cele mai dramatice evenimente de la Timisoara, Revolutia din 1989.

Ea incepuse ca o miscare pasnica, la casa pastorului reformat Laszlo Tokes, care avea ceva probleme cu autoritatile comuniste. Ce va urma dupa, se va transforma intr-o adevarata baie de sange amestecata cu gloantele soldatilor care primisera ordin sa traga. In ziua de 16 decembrie 1989, protestele de la Biserica Reformata se intensifica si ulterior autoritatile se gasesc nevoite sa trimita forte de ordine pentru restabilirea ordinii. 
In 17 decembrie, cu ordin de la Bucuresti, pornesc spre Timisoara trupe militare de la unitati din Lugoj, Arad si Buzias, si se da ordin sa se traga in populatie, in zona centrala a orasului. 
Din pacate, la catedrala, care devenise un refugiu pentru revolutionari si unde acestea incepusera sa cante "Desteapta-te Romane", cei care se aflau pe trepte atunci, nu mai sunt printre noi. :((

Catedrala timisoreana asista tacuta la aceste momente.

Astazi, ea este un adevarat simbol al orasului, si nu neaparat prinn perspectiva marimii, sau a faptului ca este un obiectiv turistic, cat mai ales prin faptul ca ea a fost martorul tacut a schimbarii prin martiriu a acestui popor!

Dumnezeu sa va odihneasca mari eroi!!! :(((

                                    Un mic univers 

al matelor

       Servus dragilor!

       Data trecuta ne-am abatut putin, bine...putin mai mult :)))), de la traseu, si ne-am plimbat cu unul dintre vapoarele perioadei interbelice.

          Ei bine, astazi ne inoarcem pe meleaguri mai apropiate, si vorbim despre animalute. Exact! Revenim la Timisoara!!!

       Dupa ce Timisoara o trecut prin acel fenomen meteorologic, foarte puternic pentru zona tarii noastre, am decis sa aman vizita noastra digitala in acest loc, si sa las un loc mai bun calmarii lucrurilor.

Dar, iata ca, de data asta putem sa povestim despre locuri din acest oras minunat, al carui univers iti da o senzatie foarte faina, odata ce il descoperi.

In vara, atunci cand am dat de caldurile alea de 33-35 de grade Celsius, sau chiar mai mult -hhuuuu....bine ca am supravietuit :)))- ghidul meu o ales sa imi arate un altfel de local, ceva mai retras fata de altele ceva mai cunoscute, cum sunt cele din Piata Operei, sau Piata Unirii(Domului).

Si da, nu-i Zoo Timisoara, ii un local unde, poti sta sa povestesti, sa bei o cafea dimneata, si sa povestesti sau...chiar sa iti faci planuri pentru ceea ce vrei sa vezi in ziua urmatoare. Din start va spun ca este un loc relaxant, care te cam face sa "torci"

Nu, nu m-am prostit, nu am luat-o pe camp, stati calmi! :)))

         In mijlocul Timisoarei, putin ascuns de bulevardele largi ale marelui oras, exista un mic univers al pisicilor. Locul se numeste "La Pisici". Conceptul nu este tocmai nou, ci a aparut acum ceva ani de zile, in tari din Asia, mai ales in Japonia. Cu timpul, s-a extins si a aparut si in Europa.

Cum, un bar cu pisici??

Da, un bar cu pisici.

Multe, multe blanoase, si-au gasit un mic adapost in acea casuta, si pana la urma, au dat si numele locului! 

Daca ajungeti acolo, matele noastre nazdravane va asteapta la relaxare, zic! ;)

Mai jos, ceva poze cu micile ghemotoace de acolo.

Chiar, daca articolasul asta este foarte, foarte, foarte scurt, pozele astea cu vorbesc de la sine.

Caat de duuuulci iiis!!! :)))

Eu, ca de obicei, va spun sa nu uitati sa descoperiti lucruri!

                         Cealalalta Arcona

-povestea unui vapor-

           Servus tuturor!

         Astazi, in ciuda faptului ca trebuia sa va povestesc despre altceva, m-am gandit sa cutreieram putin marile si sa descoperim cateva curiozitati.

Nu intamplator, titlul articolului de azi contine numele de "Arcona". Vedeti voi, numele asta este legat de mai multe lucruri, care au un nucleu comun, adica un cap al unei insule de pe teritoriul Germaniei. Si nu, nu vom vorbi despre trupa din Rusia, cu acelasi nume, ci despre un vapor. Exact! O nava ce a servit statul german de la acea vreme, inclusiv in timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial.

          Asadar, subiectul discutiei de azi il constituie "SS Cap Arcona".

        Povestea navei incepe in 1927, cand, nemtii iau decizia construirii unei nave de pasageri, ca o completare a curselor unei alte nave germane, numita "Cap Polonio". Scopul ei era sa transporte oameni si marfa catre America de Sud. Prin urmare, in anii urmatori, nava isi va defini scopul, ba chiar va ajunge si in celebrul Rio de Janeiro.

      Din nefericire, "Cap Arcona" nu va fi ocolita de nazisti, iar dupa invazia Poloniei din anul 1939, nava va fi ancorata la Gdynia, un port din Golful Lubeck, in Marea Baltica. De aici, povestea navei ia o alta intorsatura si intra in slujba Fortelor Navale ale Germaniei Naziste, care o va folosi pe post de transport militar, o perioada. In 1942, se pare ca vaporul este folosit intr-un film cu numele de "Titanic", considerat a fi pelicula de propaganda a germanilor. 

      Intr-unul din drumuri, in timp ce facea o cursa intre Gdynia si Copenhaga, "SS Cap Arcona" se defecteaza si este nevoie ca vaporul sa fie trimis inapoi pentru reparatii. 

Odata ce situatia Germaniei se complica mai pe toate flancurile, vechea nava de croaziera va fi folosita pentru evacuarea populatiei din estul tarii, mai ales ca Armatele Aliate inaintau in interiorul fostelor posesii nemtesti.(armatele URSS in est).

    Ultima parte a "vietii" gaseste "Cap Arcona" ca si nava de prizonieri. Pentru ca in 1945, era ancorata in Polonia, din cauza pericolului venit din partea armatelor aliate, Germania is preia prizonierii din lagarele de concentrare si ii imbarca pe acest vapor, cu scopul de a se retrage.

Ultima oara, in Mai 1945, "SS Cap Arcona" este scufundata prin bombardament de catre Fortele Aeriene Regale Britanice, atunci, murind in jur de 5.000 de persoane, si vreo alte 2.000 imbarcate pe alte doua nave: "Deutschland", si "Thielbek".

    Se pare ca, pentru vremea sa, vaporul era unul dintre cele ai moderne din lume, el dispunand de sisteme moderne de navigatie si comunicatie. Insa, nu voi intra in date tehnice prea mult, pentru ca nu ma pricep foarte bine. :))))

    Despre evenimentul din mai 1945, va mai pot spune ca este considerata una dintre cele mai mari tragedii navale din lume, mai ales prin prisma numarului de victime.

    Cam aceasta este povestea "Celeilalte Arcona". O Arcona ce a avut o evolutie si, in ciuda faptului ca a ajuns sa slujeasca unei ideologii, a avut inceputuri pline de lumina si de lux.

  

 Nu uitati sa calatoriti si sa vedeti lucruri! :*     

                                 Anormal

    Servus calatori, indiferent unde va aflati si indiferent de ce vizitati!!

    Postarea de astazi va fi extrem de scurta.

    Dupa cum stiti, va promisesem o a doua parte din "Esente timisorene", unde urma sa vorbim despre un local super dragut din orasul Timisoara, numit "La Pisici".

Din pacate, unele evenimente se succed cu o viteza incredibila pentru a ne da seama ca acel eveniment chiar a avut loc. De aceea, postarea despre mate o voi amana pentru cateva zile, poate chiar o saptamana.

   Ieri, orasul Timisoara impreuna cu tot Vestul si Nordul Tarii, a fost lovit pe neasteptate, dupa cum se tot afirma pe canalele de stiri, de o furtuna extrem de puternica, care a durat in jur de 15 minute. Eu am fost anuntat de cineva din oras despre acest lucru, dupa care am cautat mai multe informatii atat pe internet, cat si pe canalele de stiri.

   Din nefericire, au existat victime, doua fiind chiar la Timisoara, trei la Buzias, una la Moineasa, si inca doua in judetul Bistrita-Nasaud. Persoane care au fost surprinse de vant doar pentru ca, informatiile nu au ajuns la populatie, si, se pare ca doar la institutiile ce se ocupa de situatiile de urgenta.  

Chiar nu inteleg de ce in mediul online, cum ar fi Facebook, sau site-urile de stiri, nu au fost avertismente emise de ANM. Absolut deloc nu inteleg! 

   Am ramas fara cuvinte!!! :(((

   Poate imi oferiti niste pareri.

   Aveti mare grija de voi!!

                                           Esente timisorene

      No, servus dragii mei calatori ce colindati Romania in lung si in lat. 

Dupa cum stiti, la finalul lunii aprilie, aveam sa descopar, iar apoi sa impartasesc cu voi, un oras ce a fost si este, in continuare, o experienta foarte placuta pentru mine. Orasul se numeste Timisoara! Acel oras care, pe tot parcursul vietii sale de pana acum a suferit distrugeri si transformari care sunt aproape de incredibil. Situatii care au fost aproape de neimaginat in viata acestuia, cu maghiarii sai de la inceput, apoi cu otomanii sai cei ahtiati dupa marirea imperiului, cu austriecii sai cei magnifici care au recladit orasul si care l-or transformat in ce este astazi.

     Iata ca acum, Timisoara face parte din teritoriul Romaniei, si cu toate acestea, eu consider ca esenta nu si-a pierdut-o. Dintotdeauna, chiar si in vremea turcilor, cand cetatea le apartinea lor, orasul asta a fost multicultural si chiar daca s-o metamorfozat, aceasta adunare de neamuri nu s-o risipit cu totul, si inca exista acolo vorba sarbeasca, sau maghiara.

          Cel mai probabil, asta este esenta Timisoarei, o esenta ce probabil nu se va pierde.

     De data asta, m-am plimbat ceva mai multprin zona cetatii austriece de aici, in speranta ca pietrele fatetate ale cladirilor vorbesc si spun aceste povesti tuturorcelor care treg pragul frumoasei urbe. Evident, acolo am gasit glasuri de oameni. Da! Oameni din diferite parti ale Europei, ce ajung sa faca din Timisoara un furnicar, odata cu ajunul anului 2021, cand Marea Capitala a Vestului va deveni si capitala a culturii europene, dupa ce, cu ceva ani in urma, de acest privilegiu s-o bucurat Vesnicul Burg al Hermannstadt-ului.

    De data asta, am gasit o Timisoara in plina schimbare, si dornica de a arata ce are ea mai de pret, asa cum am scris intr-o descriere de pe Facebook-ul meu, o lume multi-arhitecturala.  

    De ce spun asta?

    Poate, doar dintr-o pasiune de a mea pentru arhitectura veche, sau...poate pentru ca orasul asta a ajuns la o incredibila forma de armonie intre ceea ce au creat austriecii cei militaristi si cuceritori, si ceea ce s-o creat dincolo de cetate, in Marea Piata a Operei, si in cartierele ce, impreuna cu Cetatea, intregesc frumosul peisaj creat de mana omului, ce este scaldat si racorit de canalul realizat de imperiali, in secolul al 18-lea, pe raul Bega.

    Insa calatoria mea nu a inceput asa...

    Calatoria mea a inceput in tren, normal :))) . Un drum lung, poate pe undeva, prea lung, ajungand sa ard de nerabdare in cautarea mea a acestor minunatii.

    

    Pana sa ajungi la Timisoara, in drumul tau, calatorule, te lovesti de peisajul dat de Dunare si ale sale Porti de Fier, ce iti dau senzatia ca, in zona Orsovei, zona se scalda in mare, iar, in departare, vezi foarte insule stancoase, si, totodata, pline de vegetatie. 

     Acesta calatorie, continua cu Valea Cernei, insa, dat fiind faptul ca, am fost fascinat de Muntii Banateni, nu am putut realiza nicio fotografie. Efectiv, pe parcursul traseului, pana ce trenul ajunge molcolm in Gara Caransebes, nu stii unde sa te uiti. De aceea, eu va sfatuiesc sa parcurgeti aceasta zona, aproape necunoscuta astazi. Cu parere de rau, Banatul nu prea se bucura de promovare. As spune, chiar deloc, din pacate! :(

     

    Insa, odata ce treci de necunoscut, orizontul se arata din nou, din moment ce drumul trenului se apropie de final: Gara de Nord Timisoara.

    Si atunci, in primavara, ca si acum, am avut un mic ghid, in persoana unei prietene foarte bune, care a fost dornica in a-mi arata locuri din acest oras, cu tot ce inseamna el. Va pot spune ca este un oras foarte usor de invatat, asa cum am explicat putin si in articolul trecut. Timisoara seamana cu Torino.

    M-am bucurat mult sa revad Piata Operei, cu Catedrala ei cu tot, si cladiri  de acum 100 de ani, tributare ale arhitecturii Secession(ramura austriaca a Art-Nouveau), create, in mare masura, datorita arhitectului de atunci al orasului, domnul Szekely Laszlo. Omul asta a reusit sa schimbe fata orasului, si sa uneasca toate cartierele timisorene, despartite doar de Bega si de malurile acesteia, transformate astazi, in zona de promenada.

     Parca si porumbeii se bucura de ceea ce exista in jurul lor. :)

     Din nou am revenit in cetate, in fumoasa Piata a Domului(Unirii). Ei bine, amintind de aceasta piata, acolo erau  pregatiri de Ziua Timisoarei, adica ziua de 3 august. 

     

     De ce? Ei bine, la 3 august 1919, in piata sunt cantonate trupele romane, ce au luptat in Primul Razboi Mondial. De aici, Piata Domului isi trage actuala denumire de Unirii. 

    Insa, legatura ei cu "patria mama" se cam opreste aici, pentru ca este o piata creata exclusiv de austrieci, dupa niste planuri bine stabilite, asa cum erau realizate, in marea lor majoritate, cetatile bastionare ale anilor 1700.

   Cu toate ca, pana la demolarea zidurilor, a fost un oras militar, in mare parte, zona Cetate este dominata si de frumoase edificii baroce: Casele Canonicilor, Domul Romano-Catolic, Catedrala Episcopala Sarba, Palatul Baroc.

    Data viitoare, vorbim si despre parte simpatica a orasului, si vom vedea cum niste mate simpatice te intampina cu toata caldura.

    Daca ajungeti in zona, nu ratati nici parcurile orasului, care sunt impresionante locuri de verdeata si liniste!

    Calatorie buna sa aveti, indiferent unde va aflati!!

    

       Timisoara, o mica surioara a frumosului                                        Torino

   

    Servus dragilor, tuturor celor care sunteti calatori, sau simpli doritori delocuri noi. 

    Destul demult a trecut a trecut de cand nu am mai fost intr-un alt loc in afara Sibiului, insa, iata ca de data asta, am reusit sa calatoresc intr-un loc minunat al tarii, calatorie pe care o sa o impartasesc cu voi.

    Poate ca, nu intamplator, titlul acestei postari face legatura intre Torino, si locul vazut recent de mine, adica, minunata Timisoara, caci despre ea este vorba. 

    Si totusi, de ce Timisoara-Torino, si nu alta combinatie? 

    

    Pentru ca cele doua orase sunt ceva mai speciale, in felul lor. Este vorba despre destinul unei familii, care ajunge undeva la apogeu in secolul XVIII, adica in vremea cand Timisoara este eliberata de de sub stapanirea otomana, sub care, dealtfel statuse aproape 200 de ani, devenind acum parte a Imperiului Habsburgic. Revenind la familie, destinul unui urmas a stapanilor din Torino, se infiripa cu orasul de pe Bega. Numele lor, Savoya! O veche familie ce isi stabileste capitala stapanirii lor la Torino, cu mai bine de 180 de ani, inaintea cuceririi Timisoarei.

    Eugeniu de Savoya, unul din marii generali ai Imperiului Habsburgic, avea sa alipeasca orasul la teritoriul imperiului, in 1716, si sa il transforme intr-un adevarat oras baroc. De aceea, Timisoara are in stema, steagul familiei de Savoya.

    Ajungand in zilele noastre, in partea de vest a tarii, ni se infatiseaza un oras, asa cum afirmam si pe Facebook, "ca afara", adica acel oras pe care ni l-am dori cu totii. Evident, ca orice oras, si acesta are prefectiunea lui, iar perfectiunea este subiectiva, in astfel de cazuri. Pentru mine, Timisoara este altfel, chiarsi fata de Sibiu, oras care este minunat si de care nu m-am plictisit, insa, ar fi bine sa recunoastem uneori, ca exista si ceva altfel. Si s-ar putea ca aceste locuri altfel, sa fie chiar la noi in tara. Si sunt. 

       Poate va intrebati, cum mi s-a parut acolo si cum a fost experienta traita acolo. Sunt uneori sentimente greu de deschis, cand ai in fata ochilor Piata Unirii, sau Piata Operei, piata in care am avut o revolutie adevarata in zilele de 16-17 decembrie 1989. Nu o sa deschid acest subiect, pentru ca nu este cazul, si pentru ca, unii inca au impresia ca acest eveniment a tinut pana la moartea lui Ceausescu, cand in realitate, a fost mult mai scurt. In amintirea lor, orice colt al Timisoarei aminteste de 1989 si culmineaza cu un monument al Eroilor in Piata Operei.

      

     Nu prea poti sa nu bagi in seama un monument comemorativ, mai ales cand realizezi ca numele trecute acolo, sunt ale unor persoane care au avut un scop comun.    Poate ca e un semn, sau poate altceva, faptul ca monumentul se afla in fata Marii Catedrale de la Timisoara, opera a arhitectului Ioan Traianescu, care a conceput-o in anii '30, si cu care orasul asta chiar se identifica, asa cum avem la Sibiu Turnul Sfatului sau Catedrala Evanghelica. Imi spunea cineva in felul urmator: "Nu concep Timisoara fara catedrala!". Si ii dau dreptate,  sincer. Oamenii de aici au un anumit respect fata de constructia asta, chiar daca au confesiuni diferite. Absolut toate suvenirurile au in prim-plan aceasta mareiserica inconjurata de frumoasele cladiri in stil Art-Nouveau,ce parca imbraca piata intr-un costum de parada.

   Dar, Piata Operei este cea mai noua din piatele centrale ale orasului, ea fiind conceputa undeva la sfarsitul secolului XIX, pe locul unei parti din fortificatiile construite de austrieci, fortificatii ce au alcatuit candva, cea mai mare cetate bastionara, construita sub forma de stea, de pe teritoriul actual al Romaniei. Din cetate, actuala Timisoara mai pastreaza doar un bastion, probabil, lasat pentru a aminti ca tehnica preluata si de austrieci in construirea forturilor era cea mai moderna, la vrmea respectiva.

    Astazi, prin adaptari, Bastionul Thereza este o legatura a vechiului cu noul, in ceea ce priveste circulatia rutiera.  

    

    Va spuneam ca, Piata Operei este cea mai tanara. Ei bine, in partea opusa a marii piete, exista alte doua locuri libere ale centrului, locuri prin care, efectiv intri in interiorul cetatii ramasa golasa, dupa sistematizarea orasului. Este vorba despre Piata Libertatii si Piata Unirii.

  Despre Piata Unirii, sa a Domului mai bine spus, se stie ca este cea mai veche si ca ea s-a dezvoltat odata cu cetatea, insensul in care, precum fortificatiile, cladirile de aici, s-au construit cumva progresiv. Printre ultimele cladiri terminate este chiar Domul Catolic, ale carui lucrari s-au terminat definitiv abia la 1774. Alaturi de Catedrala Mitropolitana, pentru timisoreni, Domul este un reper, si poate, chiar un ceas imens, prinprezenta celor doua turnuri cu orologiu.   

    Nu poti sa mergi in Timisoara si sa ratezi fabrica bere, pentru ca, nu-i asa, dupa multe locuri vazute, ai nevoie de o reincarcare.

    Chiar daca prima fabrica de bere a fost infiintata la Sibiu, in 1717, iar actuala Timisoreana, un an mai tarziu, fabrica de aici, poate fi considerata prima, pentru ca ea functioneaza si astazi. La anul, tocmai va implini 300 de ani.

Hai noroc! :)))

    Am gasit intr-un articol, cum ca Timisoara nu ar fi oras turistic. Eu cred a este! Si ceea ce am vazut acolo este minunat, chiar si doar in 2 zile. Imi doresc sa revin curand acolo. Poate voi descoperi si alte lucruri. 

      Pana una-alta, celor care vor sa ajunga la Timisoara le doresc un drum frumos si interesant.  Si sa se mandreasca cu faptul ca titlul de Capitala Culturala Europeana se intoarce la noi in tara.

Ser sa va simtiti bine!  Nu uitati sa pretuiti si sa iubiti ce aveti in tara, indiferent de neam si confesiune!

             Lolele, o istorie a normalitatii

     Multe lucruri are aceasta lume sa ne spuna, mai ales in ceea ce priveste toleranta si bucuria aceea de a ne bucura impreuna de ceea ce ne ofera anumite traditii, sau anumite obiceiuri.  De mult timp asteptam acest eveniment, la care, in sfarsit am ajuns sa ajung. De fapt...daca stau sa ma gandesc mai bine, acest eveniment a venit la mine.  Despre ce este vorba?

    Exista in mijlocul lumii sasesti un obicei, ce seidentifica cu aceasta magnifica regiune, pe care, sasii au reusit sa o pastreze intr-o atmosfera de poveste. Este vorba despre Valea Hartibaciului, iar asa cum o sa vedeti, astazi vorbim despre celebrele lole agnitene.

            Ce sunt lolele???

     Istoria oficiala a acestei datine incepe undeva pe la 1689, cand, aceste lole sunt atestate ca aparatoare ale lazilor breslelor agnitene, care urmau sa ajunga la noii starosti ai fiecarei dintre ele. Insa istoria neoficiala a lolelor nu a fost inca deslusita. Se presupune ca sasii au adus din zonele lor natale anumite ritualui de sorginte pagana, undeva prin secolele XIII-XIV, dar nu exista date despre asta.  Cert este ca lolele, ca si regiunea Agnitei si a Vaii, in general, au intrat in legenda, si, in ciuda evenimentelor ce au perturbat mersul firesc al lucrurilor sasesti, au renascut precum niste pasari Phoenix, si continua sa reziste, si sa fie promovate si perpetuate mai departe printre agniteni, de la generatie, la generatie.

       Legenda vorbeste despre fiica unui blanar agnitean pe nume Ursula. Era vremeain care, aceste meleaguri erau calcate de diferite invazii, fie turcesti, sau tatare. Se spune ca, la momentul unei astfel de invazii, populatia a fost nevoita sa se ascunda intre zidurile ce inconjurau, la acel timp, biserica evanghelica a orasului. In ciuda faptului ca nimeni nu avea curajul sa se ridice impotriva cotropitorilor, se spune ca, Ursula s-a imbracat in niste blanuri ramase de la tatal ei si niste zdrente. Intr-un final, cand turcii aproape ca intrasera in cetate, Ursula, in imbracamintea ei zdreturoasa, i-a speriat atat de tare incat, au renuntat la cucerireaa cetatii si au parasit orasul.
De atunci, se crede ca, in amintirea legendarei eroine a Agnitei, sasii au decis sa apere, in mod simbolic, imbracati asemeni fetei, fiecare breasla a orasului. 
        Pana in 1872, cand breslele se desfiinteaza definitiv, fiecare dintre ele avea lolele sale, si aparau lada breslei respectiva, si inmanarea lazii catre noua capetenie. Agnita, astazi, singura localitate din zona Hartibaciului care este oras, in trecut, avea suficienta putere economica incat sa detina bresle: croitori, pantofari, curelari, dogari, olari, blanari, fierari. 
         Revenind la desfiintare, dupa aceasta data, oamenii vremii hotarasc ca aceasta traditie sa se transforme intr-o sarbatoare si sa reuneasca toate breslele localitatii. Astfel, apare ceea ce cunoastem azi drept Parada Lolelor, sau Fuga Lolelor. Pana in 1911, sarbatoarea rezista fara probleme. Apoi, de abia dupa Marele Razboi este reluata si mentinuta pana in preajma Celui de-al Doilea, cand incepe o perioada grea pentru sasi. Mai ales odata cu intrarea pe teritoriul Romaniei a sovieticilor si inceperea perioadei deportarilor, cand, pe motiv ca ar fi colaborat cu hitleristii, fara sa se tina seama ca nu toti aveau legaturi cu asta, societicii incep depopulari masive.

       Sa fi fost asta moartea lolelor. Si totusi nu!  Chiar daca o parte dintre sasi pleaca si duc cu ei obiceiul in Germania, la noi, sarbatoarea mai rezista pana in 1969, cand dispareaproape pentru totdeauna.


      Si totusi, o speranta...

    Speranta apare in 2007, cand la initiativa unor oameni cu simt traditional, vechea traditie saseasca este reluata si dusa mai departe, in fiecare an, la inceputul lunii februarie, sau sfarsitul lui ianuarie. Depinde de calendar.

    Si... pana la urma, ce sunt lolele?

   Eu as spune ca sunt niste paznici ai bunatatii, niste luptatori impotriva raului si a iernii grele.

        Sarbatoarea pocniturilor de bici, la Sibiu

       Este o dimineata geroasa. Atat de geroasa incat soarele abia reuseste sa incalzeasca zona si orasul amortit dupa inca o noapte cu temperaturi joase.

Chiar si asa, soseste la Sibiu un autocar cu oameni dornici de distractie si de impartasire a valorilor lor cu sibienii. Da, sunt aceioameni care, acum 10 ani, au reinviat traditie lolelor.

      

   Dintre zidurile vechiului Hermannstadt, apar sute de oameni costumati, in amintirea Ursulei, cu haine ce reprezinta niste zdrente si cu masti, care mai de care mai diverse. Primii sunt biciuitorii, adica cei care, cu multa sete, pocnesc din bicele lor lungi spre a alunga iarna si spiritele rele care misuna pe la colturi. De altfel, ei sunt cei care deschid parada. Apoi, urmeaza lolele ce insotesc breslele cu atributiile lor. Ele aveau rolul, in trecut, sa insoteasca in siguranta lazile. Astazi, folosesc asta pentru spectacol.

       In traseul lor, au loc cateva opriri prin care, breslele insotite, prezina momente de spectacol, in ritm de muzica saseasca. In ziua de azi, breslele care compun alaiul sunt blanarii, croitorii, dogarii si curelarii.

Apoi, alaiul din nou se porneste iar piata Sibiului este "asediata" de lole acompaniate de sunetele bicelor si de fanfara.  

   Prin urmare, lolele au adus marea sarbatoare a Agnitei, in Marele Oras al regiunii, pentru ca, odata cu ele, si noi sa ne bucuram de venirea unor vremurimai bune si mai calde.

   Asa cum ati vazut, articolul l-am numit "Lolele, o istorie a normalitatii". 

Nu intamplator am facut-o. Azi, am simtit ca traiesc intr-o lume normala, in care oamenii, indiferent de etnie, se intalnesc si sabatoresc. Azi, a fost acea atmosfera speciala, o stare ce destul de rar o intalnesti alaturi de atat de multa lume in jurul tau. O zi in care Sibiul a fost mai colorat.

Fiti veseli! Merita!!